Moartea şi Învierea Domnului

 

Pr. stavr. Radu Botiş

 

            Toate cele patru Evanghelii sunt asemănătoare în afirmaţia că Iisus a murit într-o zi de vineri, ziua pregătirii sabatului (Matei 27, 62; Marcu 15, 42; Luca 23, 54; Ioan 19, 31).

            Despre semnificaţia pe care o dă morţii Sale, Iisus vorbeşte când se află pentru ultima oară cu cei doisprezece, la Cina care a avut loc într-o casă din Ierusalim, proprietatea unei cunoştinţe a lui Iisus. El concentrează în ultima cină toată viaţa Sa. Cina cea de taină s-a desfăşurat în cadrul unei cine pascale. Cina cea de taină a avut loc în Joia Mare, către seară. Aceasta a fost o cină pascală, dar nu în sensul că Mântuitorul ar fi celebrat cu ucenicii Săi paştile iudaic, care începea de fapt în seara zilei următoare, ci în sensul că El a instituit un nou Paşti, adică Taina Sfintei Euharistii, care avea să fie pentru Biserică o permanentă actualizare a jertfei adevăratului Miel pascal[1].

            Patimile desemnează ultima perioadă din viaţa lui Iisus, intervalul cuprins între momentul arestării Sale în grădina Gehtimani şi cel al înmormântării într-o altă grădină, lângă Golgota. Itinerariul urmat de Iisus îl poartă succesiv la casa lui Anna, a lui Caiafa, la pretoriul lui Pilat, palatul lui Antipa şi în sfârşit, de la pretoriu la Golgota sau „locul Căpăţânii”, dealul execuţiilor lângă care este mormântul. 

            La romani existau trei tipuri de pedepse capitale şi anume: decapitarea,     arderea şi crucificarea prin care a fost ucis şi Mântuitorul Iisus Hristos. De obicei pedepsele capitale erau precedate de flagelare. Biciuirea însoţea crucificarea. Flagelarea, obişnuită într-o condamnare la crucificare, a fost aplicată lui Iisus în urma hotărârii lui Pilat. Pedeapsa era atât de brutală, că mulţi condamnaţi nu rezistau şi mureau în timpul biciuirii.

            După încheierea flagelării, lui Iisus i-au fost puse haine, după care porneşte spre Golgota. Iisus străbate drumul până la Golgota purtând crucea în spate. La sosirea pe Golgota, soldaţii execută sentinţa. Deşi Evanghelia după Marcu (15, 25) situează ora crucificării la ceasul al treilea, Evanghelia după Ioan relatează că Pilat ar fi pronunţat sentinţa cam la al şaselea ceas, iar răstignirea ar fi avut loc înainte de unu după amiază. De fapt, acesta este momentul în care cele trei Evanghelii sinoptice situează începutul unui fenomen extraordinar, întuneric, care însoţeşte agonia lui Iisus şi care se prelungeşte până la trei după amiază, ora morţii. Deasupra capului, pe cruce, este pusă o tăbliţă care conţine nucleul acuzaţiei şi sentinţei, cu expresia „regele iudeilor”. Scena răstignirii este dată de cele patru Evanghelii, că Iisus este aşezat între doi bărbaţi răstigniţi şi ei [2].

            Evanghelia lui Luca menţionează un răspuns al lui Iisus la răstignirea Lui. E vorba de o scurtă rugăciune în care cere ca aceia care-L crucifică să fie iertaţi: „Părinte iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Agonia lui Iisus a fost destul de scurtă, încât Pilat a fost surprins (Marcu 15, 44).

            După cel puţin doua ore de la răstignire, Iisus moare pe cruce, pe la aproximativ ora trei după-masa. Evanghelia după Marcu (15, 37) şi cea după Ioan (27, 50), relatează moartea lui Iisus însoţită de „un strigăt mare” scos de Iisus, care ar fi urmat imediat încercării de a-i da oţet. Ioan (19, 30) situează moartea după acelaşi episod, deşi aici se spune explicit că Iisus a luat băutura şi rosteşte, înainte de a muri, fraza: „Săvârşitu-s-a”. Apoi „plecându-şi capul, şi-a dat duhul”. Potrivit Evangheliei lui Ioan, plecarea capului de către Iisus nu înseamnă că rămâne inconştient, ci că, murind, se adresează celor apropiaţi Lui care sunt jos, lângă cruce, dăruindu-le Duhul Sfânt. Conform Evangheliei lui Luca, ultima frază a lui Iisus este o rugăciune de încredere în Dumnezeu: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46).

            Moartea lui Iisus este una reală, fizică, venită după o lungă succesiune de injurii, umilinţe şi chinuri, începute odată cu arestarea la Gehtimani în noaptea de joi spre vineri, culminând cu răstignirea, pe Golgota. În cele din urmă, cu trupul şi duhul distruse de ostilitatea umană şi de tăcerea divină, Iisus moare.

            De obicei, la romani, agonia crucificării se prelungeşte ore, poate chiar zile. După moarte, cadavrele erau lăsate în voia vulturilor şi a păsărilor. Paznicii aveau grijă ca nici rudele, nici prietenii, să nu vină să le ia de pe cruce trupul, lăsând trupurile neînmormântate, condamnaţilor le era interzisă înmormântarea.

            Sensibilitatea iudaică nu tolera ca cei executaţi să nu fie înmormântaţi în chiar ziua morţii. Această justificare reiese din Deuteronom 21, 22-23: „Trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropaţi tot în ziua aceea”. La iudei, dacă după crucificare era zi de odihnă, cei crucificaţi trebuiau daţi jos de pe cruce, astfel trebuia să li se grăbească moartea şi să fie înmormântaţi înainte de apusul soarelui, de începerea zilei de sărbătoare. În cazul lui Iisus şi a altor condamnaţi, în vinerea aceea era ajunul celei mai mari sărbători iudaice, Paştile, şi, prin urmare, trebuiau să moară şi să fie înmormântaţi înainte de sfârşitul zilei.

            Din acest motiv (Ioan 19, 31), Pilat a acceptat cererea autorităţilor iudaice de a da trupurile jos de pe cruce să fie înmormântate. Sistemul obişnuit era să li se zdrobească fluierele picioarelor celor atârnaţi, încă vii, deoarece astfel se producea o moarte rapidă. Această practică a fost aplicată celor doi bărbaţi crucificaţi odată cu Iisus. La Iisus n-a fost nevoie, deoarece agonia Lui a fost scurta, de aceea, când soldaţii au ajuns la Iisus au văzut că este deja mort. Unul dintre ei se asigură străpungându-i coasta cu suliţa, să-i dea lovitura de graţie. Tăietura este făcută atât de mare încât poate intra în ea mâna (Ioan 20, 25). Şi din rană iese „sânge şi apă” (Ioan 19, 34).

            Evanghelia după Ioan pune în legătură sfârşitul lui Iisus cu sacrificarea mieilor pascali care avea loc în acel ajun de Paşti şi căruia, aşa cum este prescris, nu I se zdrobeşte nici un os şi care moare străpuns, dând viaţă şi dăruindu-se total ca instaurator al noului legământ între Dumnezeu şi omenire. Este relatarea celui care a văzut cu propriii ochi şi poate depune mărturie. Şi încheie: „şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi” (Ioan 19, 35-37).

            Responsabilitatea pentru înmormântarea lui Iisus şi-o ia un bărbat şi anume Iosif din Arimateea. Acesta, membru al aristocraţiei laice din Ierusalim, singurul cunoscut de guvernator, „îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15, 43). După ce a primit permisiunea din partea lui Pilat, Iosif din Arimateea se întoarce pe Golgota cu un giulgiu pe care l-a cumpărat (Marcu 15, 46). Potrivit Evangheliei lui Ioan 19, 39, pe Golgota a venit şi Nicodim.

            După ce L-au coborât de pe cruce, trupul lui Iisus este aşezat pe giulgiu. Înfăşurarea în giulgiu a unui cadavru este specific obiceiurilor funerare iudaice. După ce a fost înfăşurat, trupul a fost pus în mormânt.

            Moartea Mântuitorului a fost benevolă, pe când la ceilalţi oameni este inevitabilă, chiar dacă au fost eliberaţi de păcat. Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora. Moartea altora a trebuit să o ia Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Suferinţa lui Iisus reprezintă suferinţa deplină care sfârşeşte în moarte. Iisus s-a făcut om pentru a putea intra în solidaritate cu omenirea, cu scopul de a o mântui[3].

            De obicei biografia unui personaj se sfârşeşte odată cu moartea lui, capătul vieţii. În cazul lui Iisus Hristos se întâlneşte un eveniment neobişnuit. Acest eveniment este Învierea Lui. Trecerea Lui de la viaţă la moarte, consecinţă a crucificării, a fost urmată imediat de o altă trecere, inversă, imprevizibilă şi anume trecerea de la moarte la viaţă, la o viaţă nouă şi total diferită, care cuprinde prezentul şi viitorul, pământul şi cerul, Dumnezeu şi umanitatea, lumea prezentă şi cea care va veni.

            Învierea lui Hristos ne întemeiază, în general, credinţa într-o continuare a vieţii după moarte. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră” (I Corinteni 15,17). Învierea L-a adus pe Iisus într-o mai mare apropiere de oameni. Desigur, întrucât trupurile acestora nu sunt şi ele înviate, apropierea deplină se va realiza numai după învierea tuturor. Învierea cu trupul a însemnat atât o înălţare a propriei Sale stări, cât şi o apropiere mai mare de oameni, o mai mare eficacitate asupra spiritului lor. Dar ridicarea propriei Sale stări însemnă şi o mai mare apropiere de Dumnezeu, ca om.

            Prin Înviere, Iisus, ridicându-Se ca om mai aproape de Dumnezeu, S-a ridicat prin însuşi acest fapt la treapta cea mai înaltă a umanităţii, care este o comunicativitate în relaţiile cu oamenii.

            Despre fiinţa şi atributele trupului înviat a lui Hristos nu poate omul din trup pământesc să spună ceva determinat şi inteligibil. Sfintele Evanghelii ne relatează, pe de o parte, că trupul lui Iisus a putut fi pipăit cu mâinile, a primit hrană iar, pe de altă parte, că pătrundea prin uşile încuiate, apărea şi dispărea din ochii ucenicilor şi, în general, că atingerea fizică obişnuită de mai înainte nu mai era posibilă, cum reiese din cazul Mariei Magdalena în dimineaţa Învierii.

            Preotul Serghei Bulgakov observă că petrecerea lui Iisus cel înviat în lume până la înălţare stabileşte legătura între starea actuală a lumii cu trupul sufletesc al omului şi între starea preamărită a lumii de după schimbarea universală şi transfigurarea făpturii cu trupul duhovnicesc al omului. Prin Învierea lui Iisus, s-a făcut începutul lumii viitoare. Ea este începutul noii creaţiuni a lumii, care numai prin pauza creatoare, în care ne aflăm, e oprită pentru un anumit timp, înainte de a fi dusă la capăt[4].

            Apariţiile lui Iisus după Înviere sunt în număr de douăsprezece, acestea acoperă persoanele şi sectoarele cele mai importante din activitatea Sa şi din comunitatea creştină care va apărea după moartea Lui. Grupul care a beneficiat de cele mai multe apariţii este al ucenicilor Lui, al celor pe care i-a chemat Iisus la începuturile activităţii Sale publice. Arătările se produc întotdeauna ca rezultat al iniţiativei personale a lui Iisus, care-i ia prin surprindere pe destinatari. Se produc în locuri diferite, dar legate întotdeauna de locurile prin care au mers Iisus şi ucenicii înainte de moartea Lui.

            Apariţia este prezentată ca o vedere reală, nu ca pe o viziune. Iisus este prezent ca persoană. Iisus se arată oamenilor care îl cunosc şi care vor fi capabili să-şi dea seama cine este El. De exemplu, în seara duminicii Paştelui Iisus apare printre ucenici şi Li se adresează cu salutul iudaic: „Pace vouă” (Luca 24, 36;Ioan 20,19). Apoi le arată urmele crucificării vizibile pe trup, concret, semnele cuielor în mâini şi picioare şi ale suliţei în coastă. Şi, conform lui Ioan 20, 22, le zice: „Luaţi Duh Sfânt”. El apare în mijlocul lor şi teama se transformă în bucuria regăsirii.

            Odată Înviat, Iisus inaugurează viaţa viitoare, lumea definitivă. Învierea Lui a purtat pecetea iubirii lui Dumnezeu, pentru Fiul Său iubit şi pentru toată omenirea.

            După cele patruzeci de zile de la Înviere, petrecute de Mântuitorul Iisus pe pământ, S-a înălţat la cer. Înălţarea la cer se înţelege ca şi înălţarea oricărui corp în aer, cu deosebire că Domnul Hristos, având trup preamărit şi fiind totodată şi Dumnezeu Atotputernic, nu avea nici o greutate care să-i împiedice înălţarea la cer.

            Domnul Hristos S-a înălţat cu trupul la cer, căci cu Dumnezeirea era şi este pretutindeni, şi astfel ne-a arătat şi nouă care este ţinta ultimă a călătoriei noastre pe pământ: cerul[5]. Înălţarea este ridicarea umanităţii lui Iisus în intimitatea ultimă a Sfintei Treimi şi la starea de cinste, putere şi suveranitate deplină.

            Pentru că Iisus şi-a ridicat, prin înălţare, umanitatea în ultima intimitate a Sfintei Treimi, păstrând şi adâncind, în proporţia înălţării, apropierea de toată omenirea, coboară la scurt timp după înălţare Duhul Sfânt peste cei care sunt ai lui Hristos, realizând Biserica. Duhul Sfânt, ca iubire supremă a Tatălui, ca manifestare a intimităţii Lui, a coborât peste lume, întrucât S-a aşezat întâi în chip desăvârşit peste omenitatea lui Hristos, ridicată în ultimă intimitate divină. Deoarece intimitatea lui Hristos, înălţată în acea intimitate a Duhului Sfânt, asemenea dumnezeirii Lui, se află în acelaşi timp în cea mai adâncă intimitate a oamenilor care îşi deschid poarta sufletului lor prin credinţă, Duhul Sfânt îi învăluie şi pe aceştia, ca pe purtătorii de Hristos. Biserica, mistica omenitate a lui Hristos, primeşte pe Duhul Sfânt, în calitatea ei de trup al lui Hristos[6].

            Iisus Hristos S-a înălţat la cer după Înviere, atât pentru a primi toată puterea dumnezeiască în conducerea lumii spre mântuire, cât şi pentru a lăsa oamenilor la latitudinea lor să se decidă liber:a crede în El sau nu. Dacă ar fi continuat să stea cu mărirea trupului Său înviat între oameni, aceştia ar fi fost siliţi să-L recunoască drept Dumnezeu. Istoria, ca un loc al vieţii de libere decizii, ar fi devenit imposibilă.

 

 



[1] Annie Jaubert, La date de la Cene, Paris, 1957, citat din Preot Prof. Dr. Vasile Mihoc, Asist. Drd. Daniel Mihoc;  Ioan Mihoc, op. cit., p. 110.

[2] Michel Henry, Ioan Ica, Cuvintele lui Hristos, Sibiu, Editura Deissis, 2005, p. 87.

[3] Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 336.

[4] Karl Heim, Jesus der Weltvollender, Furche-Verlag, Berlin, 1937, p. 178, citat din Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 355.

[5] Îvăţături ale Bisericii Ortodoxe, Timişoara, 1987, p. 85.

[6] Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 363.

Ierom Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, „Restitutio Grigore Pletosu”, Editura Renaşterea / Eikon, Cluj-Napoca, 2014

coperta Morariu-Pletosu

de pr. stavr. Radu BOTIŞ

Istoria şi spiritualitatea bisericească românească îşi întregesc mereu sfera valorilor prin scoaterea la lumină a noi şi prestigioase lucrări.

Un act de restituire necesar îl împlineşte preotul, teologul şi istoricul Iuliu-Marius (Maxim) Morariu, licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Încă din perioada studenţiei, acesta dovedeşte printr-o serioasă muncă de cercetare că teologul şi istoricul îmbină cât se poate de armonios pasiunea cu priceperea bunei meniri hărăzite, devenind autorul volumelor: Istoria mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” Salva, Editura Astra, Blaj, 2013 (împreună cu prof. Ana Filip); Stări, momente şi personalităţi ale Ortodoxiei transilvane, Editura „Academica Brâncuşi”, Târgu Jiu, 2013 şi Habet sua fata libelli! Antologie de invitaţii la lectură, Editura Semănătorul, Tismana, 2014.

De asemenea, a elaborat şi publicat peste 100 de studii şi articole de teologie şi istorie în reviste precum: „Transilvania” (Sibiu), „Altarul Reîntregirii” (Alba-Iulia), „Altarul Banatului” (Timişoara), „Tabor” (Cluj-Napoca), „Acta Musei Porrolisensis” (Zalău), „Der Unterwald” (Sebeş), „Studii şi cercetări etncoculturale” (Bistriţa), „Arhiva someşană” (Năsăud), „Revista română” (Iaşi), „Oglinda literară” (Focşani), „Boema” (Galaţi), „Cetatea culturală” (Cluj-Napoca), „Caiete silvane” (Zalău), „Tribuna” (Cluj-Napoca), „Studia Universitatis Babeş-Bolyai” – series Bioethica (Cluj-Napoca), „Symposium” (New York), „Lumină lină” (New York), „Confluenţe româneşti” (New York), „Sămănătorul” (Tismana), „Observatorul” (Toronto), „Conexiuni româneşti” (Mannheim), „Astra năsăudeană” (Năsăud), „Astra Salvensis” (Salva), „Astra Sabesiensis” (Sebeş) şi a participat la peste 40 de conferinţe şi simpozioane naţionale şi internaţionale. Începând cu anul 2013, realizează săptămânal emisiunea „Oameni de ieri şi de azi” la Radio Renaşterea din Cluj-Napoca.

Cartea Restitutio Grigore Pletosu, apărută la Editurile Eikon şi Renaşterea din Cluj-Napoca în anul 2014, atent structurată, aduce în faţa cititorului profilul biobibliografic al lui Grigore Pletosu, prezentând în detaliu viaţa şi opera acestuia, pentru ca, mai apoi, în capitolul Profilul spiritual al protoiereului Grigore Pletosu reflectat în activitatea sa didactică, să descoperim profilul spiritual al dascălului creştin, în concepţia patristică, în pedagogie şi în literatura română, dar şi profilul spiritual al protoiereului reflectat în activitatea sa didactică.

În cea de-a treia parte a cărţii, vrednicul protoiereu ne este prezentat în activitatea sa pastorală bogată, autorul cărţii conturând în aceeaşi manieră specifică temeinicei cercetări ampla activitate a celui prezentat.

Parcurgând cartea, vom observa că, pe baza analizei activităţii didactico-pedagogice, pastorale, catehetice şi a celei naţional-bisericeşti a părintelui, se poate contura portretul spiritual al acestuia. Acest fapt reprezintă, de altfel, împlinirea cuvintelor Mântuitorului, care spune:„după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16). Profesorul şi, mai apoi, părintele Grigore Pletosu s-a achitat cu brio de sarcinile ce-i parveneau din acest statut, reuşind să fie un om care a stimulat tineri valoroşi în activitatea lor de creaţie literară şi de propăşire spirituală şi o persoană apreciată întotdeauna în comunităţile în cadrul cărora a activat.

Având în vedere toate aceste calităţi, putem afirma cu certitudine că personajul analizat în cercetarea de faţă a fost un om de mare calitate intelectuală şi de înaltă ţinută morală, ce a ştiut mereu să fie la înălţimea vremurilor şi să îmbine trăirea ortodoxiei cu munca în ogorul românismului transilvănean.

O carte necesară, cu privire la care Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, afirma în cuvântul care o prefaţează: „Prezentul volum ne pune în faţă – şi cred că nu greşesc – pe un foarte profund şi serios cercetător al istoriei şi al spiritualităţii bisericeşti. Îl preocupă istoria Bisericii Ortodoxe Române, dar nu doar ca înşiruire de date şi fapte; el pătrunde în cauzalitatea fenomenelor, încercând să dea acestora o explicaţie. […] Dacă cercetătorii de până acum s-au mulţumit să reproducă despre Părintele Grigore Pletosu informaţii stereotipe, pe care le-au preluat unii de la alţii, Ierom. Marius (Maxim) Morariu merge dincolo, la izvor, la sursă: cercetează arhive, consultă membri ai familiei. Este de subliniat bogăţia şi acurateţea notelor de subsol, care ele însele pot alcătui încă o lucrare documentară”.

Avem, iată, în faţă o lucrare de înaltă ţinută, care vine să prezinte cititorilor modelul dascălului creştin-luminător de slova românească, al preotului purtător de Har, şi sfânta slujire în Biserica lui Hristos, cât şi a protoiereului ajutător fraţilor, ascultător faţă de ierarhul său şi împlinitor fidel al învăţăturilor dumnezeieşti.

Dublu eveniment şi semnal – spiritual – cultural, editorial şi publicistic – Două lucrări de referinţă în şi pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Române din cuprinsul Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, de ieri, de astăzi şi, de mâine: - Prof. Dr. Nuţu Roşca – “Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureş” şi “mănăstirile şi schiturile din eparhia Maramureşului şi Sătmarului – Chivote ale Credinţei”…

 

 

 

De curând, bunul meu coleg de facultate şi prieten – Părintele Arhim. Dr. Macarie Motogna – Egumenul Mănăstirii “Sfânta Ana” – Rohia, mi-a oferit două lucrări/volume, de referinţă pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Române din ţinutul binecuvântat al Maramureşului şi Sătmarului, ambele fiind publicate recent, cu binecuvântarea venerabilului Arhipăstor nonagenar – Părintele Arhiepiscop Iustinian Chira şi cu directa contribuţie, implicare, coordonare, supraveghere şi efort a vrednicului, harnicului, inimosului şi dinamicului său ucenic – Episcopul Vicar Dr. Iustin Hodea Sigheteanul!...

Pentru tot, pentru toţi şi pentru toate, se cuvine a aduce, aici şi acum, sincere felicitări, aleasă gratitudine şi deosebită admiraţie, mulţumindu-i, într-un cuvânt, Domnului şi omului!...

Altfel spus, a apărut în urmă cu puţin timp, o lucrare monumentală despre Ortodoxia maramureşeană: „Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureş”, lucrare monumatală alcătuită, formată şi semnată de către eruditul istoric – Domnul Prof. Dr. Nuţu Roşca, tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Dr. Justin Sigheteanul, Arhiereu - Vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, care, în urmă cu puţină vreme, mai exact spus – la sfârşitul anului trecut – 2015, a împlinit douăzeci şi cinci de ani de la reînfiinţarea şi reactivarea ei.

Cartea în cauză, mult aşteptată în lumea academică românească, umple un mare gol în istoriografia Bisericii Ortodoxe Române, “după o muncă de peste un deceniu, dar cu aplecare asupra subiectului pe parcursul întregii vieţi şi o cercetare a documentelor existente, salvate în mod miraculos de la dispariţie”, după cum spune în Cuvântul înainte Preasfinţia Sa Dr. Justin Hodea Sigheteanul, la îndemnul căruia a fost redactată şi elaborată lucrarea.

Alcătuirea de faţă este, la propriu, monumentală: are peste 900 de pagini, împărţite în 35 de capitole, cu trimiteri documentare la peste 1.300 note de subsol şi o sursă bibliografică de mari dimensiuni, ce cuprinde mai mult de 300 de titluri de opere.

Lucrarea este uşor de citit, este scrisă agreabil, direct, fără prea multe figuri de stil, o literă uşor lizibilă, ilustrată atât cât este nevoie pentru susţinerea adevărului istoric.

„În volumul de faţă, Profesorul Dr. Nuţu Roşca aprofundează subiectul legat de istoria Bisericii Ortodoxe din Maramureş, care are dedicat un capitol aparte în lucrarea ştiinţifică a Academicianului Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, în trei volume şi unde se meţionează că ‹‹Episcopia Maramureşului şi Sătmarului este una dintre cele mai străvechi episcopii din Transilvania››, mai scrie în Cuvântul înainte Preasfinţia Sa Dr. Justin Hodea Sigheteanul.

Iată Argumentul care justifică apariţia acestei lucrări nu ca o încercare de a inventa şi rescrie istoria, ci ca o mărturisire de credinţă şi restabilirea adevărului istoric cu privire la cele 6 secole din viaţa bisericească organizată în Maramureş şi Sătmar…”;

„… trebuie remarcat un alt aspect esenţial al operei de faţă, care reliefează şi răzbate din toate capitolele cărţii şi anume rolul decisiv şi important pe care Ortodoxia l-a avut în viaţa poporului nostru, scrie , în Prefaţa volumului, Părintele Lect. Univ. Dr. Vasile Borca.

Biserica Ortodoxă şi-a îndeplinit cu cinste, demnitate şi responsabilitate rostul ei în istoria Nea­mului românesc. Ea a fost marea născătoare şi formatoare a conştiinţei româneşti.”

Cartea, apărută, cum spuneam, la sfârşitul annului trecut - 2015, este şi un document de necontestat care marchează douăzeci şi cinci de ani de la re-reînfiinţarea Episcopiei maramureşene. Perioada reliefată în carte începe din secolele VII - XIII şi vine până în anul 1948.

Publicată şi tipărită în condiţii grafice deosebite la Tipografia Aska Grafika din Sighetu Marmaţiei şi apărută în Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureş” de către Domnul Prof. Dr. Nuţu Roşca va rămâne peste ani şi ani drept o lucrare exhaustivă despre viaţa bisericească, Maramureşul şi preoţii săi, bisericile şi credincioşii săi mai statornici decât stâncile munţilor care înconjoară ţinutul.

Întâlnim în cuprinsul volumului biserici şi preoţi, episcopii locului de-a lungul timpului, mănăstiri vechi, din care unele uitate, elemente de cultură bisericească, ierarhi din Ţara Românească şi Moldova, susţinători ai Ortodoxiei din Transilvania şi Maramureş, dar şi rezistenţa întru Ortodoxie şi jertfe, pseudouniaţia, acţiuni de deznaţionalizare, încercări de reîntregire a Bisericii Româneşti şi multe altele.

Cu alte cuvinte, este o carte care nu va trebui să lipsească din biblioteca oricărui intelectual din Episcopie şi, în special, a preoţilor. Este o carte de care aveam nevoie stringentă în această perioadă când Creştinismul, în general, trece prin momente de secularizare, fenomen de care nu este scutită nici Ortodoxia.

(Cf. Andrei Fărcaş - http://www.graiul.ro/2016/01/22/o-lucrare-exhaustiva-despre-ortodoxia-maramureseana/ - 22.01.2016/09.03.2016).

*

Cea de-a două lucrare a ieşit de sub tipar, tot la sfârşitul anului trecut, şi este vorba de monografia mănăstirilor şi schiturilor din Eparhia Maramureşului şi Sătmarului, o carte-album în format A4, de peste 250 de pagini, tipărită color în întregime, pe o hârtie de foarte bună calitate.

Cartea a apărut la Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, şi poartă titlul semnificativ: „Mănăstirile şi schiturile din Eparhia Maramureşului şi Sătmarului – Chivote ale Credinţei”.

Volumul este, de fapt, dedicat împlinirii a douăzeci şi cinci de ani de la reactivarea Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului şi Anului Misiunii Parohiei şi Mănăstirii azi.

Monografia ilustrată privitoare la aceste frumoase şi binecuvântate vetre monahale – adevărate şi veritabile Chivote ale Credinţei, Mănăstirile şi Schiturile din Eparhia, istorică, strămoşească, românească şi voievodală a Maramureşului şi Sătmarului, alcătuită şi întocmită, ca urmare a îndemnului atât de potrivit şi de actual pentru vremea noastră al Preafericitului Părinte Daniel - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi al întregului Sfânt Sinod al Bisericii noastre dreptmăritoare, atent sprijinitor al eforturilor de repertorizare a Parohiilor şi Mănăstirilor din cuprinsul României, este un răspuns firesc, concret şi complet al fiilor episcopiei, înzestraţi cu harul cărturăresc şi cu devoţiune filială, materializat, ca o consecinţă a faptului că anul 2015 a fost declarat, între altele, drept anul misiunii în şi din parohiile şi mănăstirile noastre, din întreg cuprinsul Patriarhiei Române.

Cu alte cuvinte, aşadar, prin acest bogat volum se concretizează, la nivelul Transilvaniei septentrionale, zonă de veche şi relevantă trăire ortodoxă, direcţia de cercetare istorică şi instituţională care anturează fecund şi îmbogăţeşte spiritual anul 2015, proclamat în Biserica Ortodoxă Română drept An al Misiunii Parohiei şi al Mănăstirii.

În Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului îndemnul şi recomandarea Preafericirii Sale a fost apropriat şi sprijinit, cu aleasă râvnă spiritual, de către iluştrii ierarhi - Arhiepiscopul Justinian Chira al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului şi Episcopul Dr. Justin Hodea Sigheteanul Arhiereu - Vicar, fii vrednici şi statornici ai monahismului autentic, ortodox şi maramureşean, fiind astfel pusă în valoare, odată mai mult, extraordinara bogăţie cultural - spirituală şi artistică a regiunii septentrionale din cuprinsul spaţiului ortodox românesc.

În mirificul Maramureş, atât de curat românesc şi atât de profund creştin, valorile ortodoxe româneşti răsar la tot pasul, îl însoţesc pe omul locului în toate momentele vieţii şi deopotrivă pe trecătorul venit din altă parte, dornic să-i cunoască şi să-i admire monumentele istorico-bisericeşti, mărturii ale statorniciei în credinţă, în primul rând specificele edificii bisericeşti din lemn, prin care a uimit o lume întreagă.

Aici turlele de lemn ale bisericilor, amplasate de regulă pe terase vizibile din depărtare, se înalţă semeţ spre cer, împungându-l parcă, glăsuind peste timp despre tăria de caracter şi tensiunea spre înalt care-i animă pe locuitorii acestui ţinut ce pare de legendă.

O civilizaţie a lemnului, aşa cum numai aici găseşti, domină regiunea masiv românească din această margine de Ţară. Încântă peisagiul natural şi mai ales civilizaţia rurală, arhitectura satelor şi portul de aici, obiceiurile prin care românii zonei au apărat şi perpetuat o veritabilă cultură populară, autentică icoană a unei vieţi curate şi cu frică de Dumnezeu.

Căci aici, oamenii ce au locuit şi locuiesc Maramureşul cnezial şi voievodal au prezervat şi au transmis, în timp, civilizaţia românească din această margine de Ţară, o veritabilă cultură, nepermeată de nonvalori, oferind românităţii marca autentică prin care spaţiul acesta nordic se dovedeşte a fi, spun unii şi nu puţini, un fidel creator şi păstrător de nestemate valori spirituale, cultural - artistice cu caracter şi neştirbită identitate naţională.

În prelungirea Maramureşului vine Sătmarul, şi apoi Bihorul, zone puternic influenţate de valorile culturii septentrional româneşti, flancând astfel Nord - Vestul ţării noastre cu vetre monahale unde s-a creat, în veacuri de demult, şi depozitat cea mai veritabilă cultură şi artă transilvan - românească, spiritualitate identitară care contribuie în cel mai înalt grad la specificul naţional.

Mănăstirile din acest areal şi-au avut rosturile lor în ansamblul civilizaţiei româneşti în general, menţinând aprinsă în condiţii dificile şi adeseori asupritoare candela credinţei strămoşeşti, cu particularităţi care şi astăzi uimesc prin trăinicie şi dârzenie a crezului românesc şi ortodox.

Tocmai de aceea sunt căutate şi cercetate nu numai de către români, dar şi de tot mai mulţi specialişti şi turişti străini, dornici să se desfete spiritualiceşte, să ne cunoască mai bine, să pătrundă tainele unei istorii îndelungate şi a unei culturi de o extraordinară vitalitate.

Vetrele monastice ortodoxe din Maramureş şi Sătmar arată, demonstrează şi dovedesc istoria unei credinţe vii, statornică şi dârză, pe care asupritorii şi puternicii vremii au vrut-o îngenuncheată şi docilă, dar au realizat, în cele din urmă că oamenii locului sunt mai tari decât puterea lor armată, mai adânci în crezul lor ortodox decât orice speculaţie sau curent religios ademenitor, fiind parcă înrădăcinaţi în pământul ce le-a fost plămadă şi în biserica ce le sfinţeşte pământul care i-a plămădit.

Cititorii care vor lectura, accesa şi consulta rândurile acestei monografii şi vor vedea imaginile atât de frumoase ce îmbogăţesc imagistic volumul, vor afla la fiece pagină, în cuvinte sau în fotografii, memento-uri ale statorniciei în ortodoxie şi mărturisiri ale unor trăiri autentic şi nedezminţit româneşti.

Prin urmare, volumul de faţă se remarcă prin acurateţea prezentării acestor vetre călugăreşti, prin ţinută ştiinţifică, prin prezentare grafică nu în ultimul rând.

Este meritul alcătuitorilor acestei lucrări de a ne fi pus în faţă informaţii şi imagini cu privire la aceste valori perene româneşti, care fac din Maramureş un spaţiu inconfundabil al vechii şi actualei civilizaţii româneşti dintr-un areal atât de identitar ca acesta.

Lucrarea în cauză se prezintă, totodată, drept un preţios ghid pentru localnici şi deopotrivă pentru călătorii prin acest spaţiu, fie români, fie străini.

Din acest motiv avem să aducem calde mulţumiri şi remarcabile aprecieri sau consideraţii celor care au trudit la întocmirea, redactarea şi elaborarea acestei valoroase lucrări, ce va fi solicitată, nu ne îndoim, de mulţii doritori să cunoască şi să admire frumuseţile naturale şi mai ales spirituale ale Maramureşului şi Sătmarului: Părinţii Arhim. Dr. Macarie Motogna - Stareţul Mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia, Arhim. Dr. Timotei Bel - Exarhul Mănăstirilor din Episcopia Maramureşului şi Sătmarului şi Arhim. Dr. Paisie Cinar - duhovnicul Mănăstirii Bârsana. (Cf. Prof. Dr. Nicolae Edroiu - membru corespondent al Academiei Române -http://actualmm.ro/eveniment-editorial-a-aparut-volumul-manastirile-si-schiturile-din-eparhia-maramuresului-si-satmarului/ - 04.02.2016/09.03.2016).

În acest fel stând lucrurile, acum, în încheierea acestui material, de suflet şi pentru suflet, vom susţine că demersul misionar al Bisericii noastre şi al slujitorilor Ei, trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică.

„Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”

Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Biserica şi, mai zis,  Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...

De asemenea, distinşilor şi vrednicilor autori, pe care ţinem să-i felicităm, cu toţii, (şi) pentru aceaste noui şi rodnice sau mult folositoare lucrări, şi pe care le recomandăm tuturor, cu toată căldura şi admiraţia, le dorim să ne mai hrănească minţile şi sufletele noastre şi cu alte lucrări ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea dragostea sau ataşamentul lor faţă de valorile perene ale Bisericii şi neamului nostru Românesc, precum şi vivacitatea ori tinereţea spirituală cu care i-a înzestrat Dumnezeu – Cel în Treime Slăvit şi Lăudat, pe devotaţii şi iubiţii Săi fii – slujitori/sacerdoţi, şi, totodată, le dorim să aibă parte, în continuare, de folositoare bucurii, de binecuvântate mângâieri şi de nemărginite împliniri duhovniceşti, atât aici pe pământ, cât mai ales dincolo, în lumea cealaltă – a Împărăţiei Cerurilor, unde să se bucure, cu toţi, de înveşnicita comuniune cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în lumina cea neînserată a Sfintei Treimi! Amin!...

 

Dr. Stelian Gomboş